A venit, a venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva, cu umbra unui copac sau mai bine, mai bine cu umbra ta.
Ma tem că n-am să te mai vad, uneori, că or să-mi crească aripi ascutite pân' la nori, că ai să te ascunzi într-un ochi strain, si el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.
Și-atunci mă apropii de pietre și tac, iau cuvintele și le-nec în mare. Șuier luna și o răsar și o prefac într-o dragoste mare.
(Nichita Stănescu)
„Emoție de toamnă” are o sensibilitate aparte — versurile lui Nichita Stănescu, puse pe muzică de Nicu Alifantis, creează o atmosferă melancolică și profundă, perfectă pentru serile răcoroase de octombrie. E genul de piesă care te face să te oprești din goana zilei și să simți cu adevărat trecerea timpului.
O nuvelă ce se referă la rostul omului pe pământ. Un tată bătrân, ajuns în toamna vieții își vizitează copiii pentru a verifica dacă aceștia respectă valorile neamului.
Dorul de viaţă, de copii, de părinţi e mai acut anume în ultima lună de toamnă a vieţii. Părinţii au copii, aceşti copii cresc mari, fiecare îşi găseşte un rost în viaţă, îşi caută destinul, şi la un moment dat rămân bătrânii singuri şi duc dorul, tânjesc, cum e şi firesc după copii: “Mătuşa face focul, vreascurile trosnesc harnic, mistuite de o singura soartă fierbinte şi zâmbeşte, furată de gânduri, bătrâna. Focul din vatră e vechiul ei tovarăş care a ajutat-o să încălzească, să hrănească, să-şi crească odraslele şi cu toate că a rămas singurică, atunci când vede un foc încins, i se pare că se grăbesc să vie toţi cei care au împărţit odată căldura acestei vetre”.
Rămaşi singuri în casa părintească, bătrânii, mai ales mama, aşteaptă când la fereastră, când la poartă să le vină copiii, dar ei nu mai vin. “Sara se lasă peste tot şi femeia stă împietrită de o mare tulburare, cu privirea pierdută în lungul drumurilor. E tăcută şi buna noastră mama. A ieşit acum, ca şi în multe alte seri, la portiţă să ne aştepte”.
Bătrânul tată, arzând de dorul copiilor, va întreprinde o călătorie pentru a-şi vizita fiii.
Înzestrat am fost, mulțumesc, Doamne, cu cinci fii și o fiică. Dar după cum e legea, în toamna vieții, rămâi singur, cu baba. Pe copii îi vezi mai des în vis. Și cum să pleci din lumea asta, cu sufletul împăcat, fără să-ți vezi copiii? Știți ce înseamnă zbuciumul părintesc? Pare simplu, te duci tu la ei, să-i vezi. Pe Marinca o văd mai des. Nu poate să-și rupă rădăcinile de acasă, chiar dacă cuibul ei nu mai e aici. O fi de vină firea femeiască, ori, poate, rădăcinile atât de puternice sunt. N-am să mă duc la ea. Și nu din pricina că nu o prea am la suflet, cum cred frații ei, ci pentru că știe ea și singură să-mi potolească dorul. N-am avut timp de ședere...
„[...] nu-i deloc ușoară pâinea tractoristului, că fierăraia ceea, când pune stăpânire pe duhul tău, amin.” Am pornit calea, mai întâi, spre feciorul mai mare. E de-acum cărunt și el, dar tot n-a înțeles, încă, ce-nseamnă zbuciumul părintesc, mai are timp să-nțeleagă. De primit, m-a primit bine, cu de toate pe masă, cu veselie. Aș fi preferat să fie o întâlnire de familie, căci am avut atâtea să-i spun, însă timpul era prea grăbit. Aș fi vrut ca nepoții mei să-mi înțeleagă limba...
În schimb, m-am bucurat că feciorul m-a petrecut, totuși, luându-și rămas bun.
„Anii lăsați undeva departe de un tată și un fecior au fost ani grei [...]” Astăzi drumul m-a dus la Nicolae. L-am găsit la fabrică, ca de obicei, el și munca. Atunci când muncește de tot și de toți, iar de muncit, muncește mai tot timpul. De primire, ce să zic, a început cu răcnete. Așa a fost dintotdeauna, când eu și Colea ne întâlnim, „sar așchii de obidă”, ce nu se uită ușor. Nu cred că s-a prea bucurat de musafiri, nici rămas bun n-a apucat să-și ia, era prea ocupat. În schimb, și-a amintiti de mine când urcasem în autobus, fâcându-mi semn cu mâna. M-am bucurat că l-am văzut.
„ Nu-i adevărat că pădurea ni l-a furat pe Anton. L-am lăsat noi înșine acolo, iar el de atâta vreme așteaptă să venim după el, să-l ducem în frumoasa împărăție care nu mai este - în lumea copilăriei.” Azi l-am vizitat pe Anton și pădurea. Ce poate fi mai plăcut pentru un părinte, decât discuția cu feciorul în liniștea pădurii? Ce poate fi mai bun pentru un copil, decât gustul copturilor de la mama, după atâta timp de dor? Anton și-a împărtășit cu mine dragostea și grija față de pădure, ce o poartă în suflet încă din copilărie. Atât de primitor a fost cu mine. „De și-ar primi [...] toți copiii părinții așa [...], n-ar fi supărare pe lume”.
„[...] ca să vezi ce drac de băiat a crescut el la casă!” Ajuns-am și la Serafim, mezinul. Îmi era tare dor de vocea lui veselă. Crede că e matur. O ține una și bună cu însurătoarea. Mă amuz și eu în sinea mea, căci glume pe seama lor nu pot să fac. Mă bucur că învață bine, da de însurătoare a uita, cum tot uită din clasa a șasea. Îmi atribuie curajul unui tânăr, mie, unui bătrân, care de-abia își duce anii. M-a trimis spre Chișinău cu acea „pasăre oarbă cu aripile moarte”. Ah, copiii! Iar eu cred că „ farmecul înălțimilor e o rară înzestrare cerească”, nu e pentru mine, un moș, care toată viața și-a trăit-o pe pământ. Dar am făcut-o și pe asta. Niciodată nu-i târziu, nici chiar în ultima lună de toamnă.
(Și mi-a spus, și mi-a scris de atâtea ori că e plecat...) Ultimul drum m-a dus la Chișinău, pe strada Lenin 64, la etajul doi, la ușă. Gândul că nu se permite să întrerupi un scriitor mă făcuse, imediat, să renunț la sonerie. Am bătut încetișor, atunci, la ușă. Nu mi-a deschis nimeni. Mi-am amintit că lucrează la redacția de peste drum. L-am căutat, dar nici acolo nu l-am găsit. Probabil, mi-a fi spus el ceva, dar eu am uitat, sau, poate, mă fac a nu pricepe, sau poate, așa e firea fiecărui părinte să caute mereu copiii, chiar dacă știe că nu-l găsește acasă. Cu certitudine, însă, îl găsesc întotdeauna în inima mea, de-acolo n-are cum să lipsească vreodată, atâta timp cât sunt în viață. Așa sunt părinții, așa se manifestă frământările lor. Așteaptă, și tot așteaptă, până li se usucă inima de dor. Iar dacă nu vine nimeni, merg ei să-i caute.
Am găsit și o ecranizare după această nuvelă.
Noapte cu pace și o zi rodnică și plină de bucurie!
M-am gândit să mă alătur și eu provocării Sandrei, adusă în blogosfera românească de către Irina.
Ideea este de a posta în fiecare zi a lunii octombrie, ceva legat de toamnă. Și cu ce altceva puteam să încep, dacă nu cu un proiect handmade?
***
Toamna are darul de a ne încetini pașii. Ne îndeamnă să ne întoarcem spre interior, spre tihna unei seri liniștite, cu ceai fierbinte și lumânări parfumate.
Inspirată de frunzele arămii, de lumina blândă a apusurilor de octombrie și de mirosul de mere coapte, am simțit nevoia să creez ceva care să surprindă exact această stare. Așa s-a născut Mângâiere tomnatică, o pătură în culorile toamnei, făcută cu răbdare și multă dragoste.
E o pătură țesută din frunze, tăceri și ceaiuri calde, o pătură în care să bei ceaiul de mere și scoțișoară într-o zi ploioasă. O pătură sub care să adormi cu o carte în mână. O pătură ce îți ascultă tăcerile și care atunci când toamna ți se așterne peste suflet, devine adăpost. E toamna mea, împletită în fire arămii.
Cu mila Domnului, am croșetat 168 de pătrate, din fire Alize lanagold, cu ajutorul unei croșete de 5mm.
Apoi, am început să le unesc cu o metodă nouă pentru mine, dar care îmi place foarte mult, și anume, tehnica de îmbinare pe parcurs. Avantajul este că nu rămân capete de ață pe care ulterior trebuie să le ascunzi, ci se folosește un singur fir.
Inspirată din culorile toamnei, păturica mea știe să tacă atunci când gândurile vorbesc. E acolo mereu, ca o mângâiere care nu cere nimic în schimb.
Mângâiere tomnatică va rămâne povestea mea țesută cu suflet de toamnă.
Vă doresc un octombrie blând, o lună sinonimă cu toamna în toată splendoarea ei!
Și vă invit să îmi scrieți în comentarii ce înseamnă pentru voi toamna și cum vă place să o trăiți.
