– Frate, noi trebuie să mai învățam. Gravura pe care am făcut-o eu acum nu este perfecta, mai am multe de adăugat talentului meu. Gravura ta, în schimb, este mult mai aproape de perfecțiune. Talentul tau este copt, așa ca mi-a venit o idee. Eu voi munci și voi accepta orice comandă, voi face mobilă, voi sculpta pietre funerare, voi picta portrete, orice.
Așa voi strange banii necesari ca tu să mergi la școală în Italia pentru a-ti desăvârșii arta. Apoi te vei întoarce și mă vei ajuta și pe mine să merg la școală.
– Dar nu pot sa încuviințez așa ceva, zise celălalt. Nu ne-am despărțit niciodată până acum și a fost bine. De ce vrei acum să facem asta? Amândoi avem talent și amândoi avem dorința aprigă de a merge la școală. Sacrificiul tău mă onorează și mă face să iți cer să mergi tu primul la școală.
– Nu, Albrecht, vei merge tu primul, fiindcă ești mai talentat și vei avea nevoie de mai puțin timp pentru a-ți însuși noile cunoștințe. Eu am foarte multe de învățat, iar tu ai munci o viață până a termina eu școala. Asa că voi munci eu, pană când tu vei fi cunoscut. Așa e mai ușor pentru amândoi.
Tânărul pe nume Albrecht a fost copleșit de noblețea gestului prietenului său, mai ales că știa că talentul amândurora era egal. Așa că a acceptat plin de recunoștință și a plecat la școală. Prețul studiilor lui a fost însă foarte mare. Prietenul lui a acceptat muncile cele mai de jos pentru a strange banii de care Albrecht avea nevoie la școală.
Timpul a trecut și, după șapte ani de munca grea și de o parte și de alta, Albrecht se întoarse la prietenul lui cu foarte mulți bani și cu dorința sinceră de a-l ajuta să meargă la școală, ca sa aibă și el o viată împlinită și îmbelșugată.
Era seară când s-a întors. S-a apropiat de casa cea sărăcăcioasă și mai întâi privi pe fereastră, ca să vadă cum mai arată prietenul lui.
Acesta se ruga în genunchi în fata unei lumânări ieftine.
Îngenunchease pe podeaua rece și rostea rugăciune după rugăciune, cu glas cald. La lumina tremurândă a lumânării, Albrecht văzu mâinile prietenului său și înmărmuri. Erau două mâini noduroase, muncite, scrise cu multe răni si lovituri, mâini de apostol întru ale desăvârșirii aproapelui.
Își dădu seama cu nemăsurată tristețe că prietenul lui nu mai putea merge la școală cu mâinile acelea jertfite, că nu va mai putea ține penelul cu finețea necesară unor tablouri, și nici instrumentele de gravură nu vor mai putea fi mânuite cu ușurință, căci mâinile tremurau în rugăciune de atâția ani de munca.
Așteptă până ce prietenul lui își termină rugăciunea și bătu la ușa. Ușa se deschise larg, iar prietenul lui se bucură peste măsură de revedere.
– Acum vei merge tu la scoală, zise Albrecht și vei duce o viață fără griji. Este rândul tău.
Prietenul lui nu zise nimic, doar își privi in liniște mâinile muncite.
– Dragul meu, mâinile acestea nu mai pot ține penelul, dar te pot îmbrățișa cu bucurie. Iți mulțumesc că te-ai întors și, mai ales, că ai devenit cel care ești acum. Eu nu mai pot merge la școală. Însă sunt mulțumit, fiindcă mi-am găsit rostul în fiecare lucru ce mi-a ieșit din mâini cu voia lui Dumnezeu.
Albrecht îi ceru încuviințarea prietenului său de a-i desena mâinile așa cum le văzuse în rugăciune.
Așa s-au născut Mâini de apostol de Albrecht Durer.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu