Provocare adusă în blogosferă de către Sandra -
Doamne ajută la ceas de seară! Bine v-am regăsit!
Am moștenit dragostea pentru lucrul de mână de la mama și mamaia. Am crescut cu război de țesut în casă, cu vârtelniță, fus, andrele și fire.
Pe vremea când eu eram elevă, în comunism, mergeam și sâmbăta la școală. În clasele primare, învățătoarele făceau orarul în așa fel încât sâmbăta era o zi pe care o așteptam cu bucurie. Când era frumos afară fie aranjam grădina plină de flori, fie jucam diverse jocuri cu toți elevii. Făceam un cerc maaare și jucam Batistuța, Printre munți și printre văi sau Ce faci șoricel acolo?, ori ne împărțeam în două tabere și jucam Rațele și vânătorii sau Țară, țară, vrem ostași.
Dacă vremea era rece sau ploua, ne adunam toți copiii din cele patru clase, împreună cu cei mici de la grădiniță într-o sală de clasă, trăgeam draperiile mari și grele din catifea vișinie, stingeam lumina și intram în lumea poveștilor, cu ajutorul diafilmelor. Mama se așeza într-o bancă pe rândul din mijloc, schimba cu răbdare imaginile (manual!) și ne citea povestea de pe fiecare slide. Nu se auzea nici pâs. Stăteam înghesuiți, unul în altul, ba chiar pe cei mici îi mai țineam în brațe, dar eram atât de fericiți!...
În alte zile ne citea dintr-o carte fermecată, cu lecturi suplimentare. Se așeza la catedră și ne întreba ce poveste vrem. Nuielușa de alun, Pantofiorii roșii, Nuielușa de alun... Se auzeau glasurile copiilor. Și mama începea să ne citească o poveste sau alta. Dar, aproape întotdeauna câștiga Nuielușa de alun. Ascultam fascinată peripețiile prin care treceau Sprinteoara și Mugurel. Și visam să am și eu o nuielușă fermecată.
Apoi, erau orele de lucru manual, preferatele mele. Primul lucru pe care l-am tricotat a fost un fular mic de păpușă, cărămiziu cu două dungi verzi. Era lucrat simplu, ciorăpește, dar îi pusesem chiar și franjuri. Mama i-a prins cu un bold o hârtiuță cu numele meu, sub care era scris clasa I și l-a așezat la expoziție, în holul școlii. Doamne, ce bucuroasă eram. Uneori mă opream în fața vitrinei și admiram toate acele obiecte mici expuse (semne de carte, bentițe, suporturi de pahare făcute pe carton tăiat în formă de stea, etc), dar dintre toate fularul meu mi-era cel mai drag.
Revenind în căsuța noastră, în serile lungi de iarnă, era o atmosferă atât de frumoasă!... Toată lumea avea ceva de făcut, inclusiv bărbații casei și chiar și noi, copiii. Depănam firele de pe scul cu ajutorul vârtelniței sau le puneam pe țeavă (mosor), cu ajutorul sucalei pentru a fi puse în suveică, cu care femeile casei țeseau în război.
 |
| Sursa: Muzeul Nicolae Minovici |
 |
| Sursa: Muzeul de istorie și etnografie Târgu Neamț |
 |
| Sursa: minihobbyblog.wordpress.com |
 |
| Sursa: minihobbyblog.wordpress.com |
Apoi, mă mai fascinau vecinele noastre, care iarna veneau pe la mamaia mea, fără să fie poftite, veneau pur și simplu, se așezau pe pat sau pe un scaun, scoteau o șosetă începută din cojoacă, sau alt lucru de mână și începeau a-și povesti una alteia cele obișnuite, ale zilei sau, mai rar, durerea pe care o aveau pe suflet. Stăteau ce stăteau, serveau ceva simplu, uneori adus chiar de ele și apoi plecau la fel de firesc cum au venit.
Mie îmi plăcea să stau între ele, să le ascult, dar și mai mult îmi plăcea să le privesc mâinile neobosite cum învârteau fusul, andrelele sau
cârligele pentru șosete.
 |
| Sursa: Pinterest.com |
Una pe zi...Laudă şi măreţie este lucrul Lui...
 |
Baryte partly covered by Pyrite
Sursa: Sacred Stones |
Cuvântul zilei...
- Părinte, oare nu este mai bine ca un lucru să fie făcut mai pe îndelete, ca să ne putem câştiga liniştea?
- Da, fiindcă atunci când lucrează cineva cu linişte îşi păstrează pacea şi îşi sfinţeşte întreaga zi. Din păcate, n-am înţeles că atunci când lucrăm ceva prea repede dobândim nervozitate, iar lucrarea care se face cu nervozitate nu este sfinţită. Scopul nostru nu trebuie să fie a face multe şi să fim într-o continuă nelinişte. Căci aceasta este o stare diavolească.
Lucrul de mână care se face cu linişte şi rugăciune se sfinţeşte şi sfinţeşte şi pe cei care îl folosesc şi astfel are sens obiceiul ca mirenii să ceară lucru de mână de la monahi ca binecuvântare. În timp ce lucrul făcut cu grabă şi nervozitate transmite această stare diavolească şi celorlalţi. Treaba grăbită, făcută cu nelinişte este caracteristica oamenilor celor mai lumeşti. Sufletele tulburate care lucrează transmit tulburare şi prin lucrul lor de mână. iar nu binecuvântare. Dacă aţi şti cât de mult influenţează starea omului lucrul de mână pe care îl face, chiar şi lemnul unor obiecte făcute de el! Înfricoşător lucru! Rezultatul muncii omului este pe potriva stării în care se află atunci când o face. Dacă este nervos, se mânie şi înjură, ceea ce face nu va avea binecuvântare, iar de cântă, de rosteşte rugăciunea, se sfinţeşte lucrul său. Unul e lucru diavolesc iar celălalt dumnezeiesc.
Dacă vă purtaţi cu evlavie şi lucraţi cu rugăciune, vă veţi sfinţi mereu şi toate se vor sfinţi. Atunci când cineva are mintea la Dumnezeu, i se sfinţeşte lucrul său, rucodelia sa. Dacă, de pildă, fac o cutie şi spun şi rugăciunea, mă rog şi în acelaşi timp lucrez spre slava lui Dumnezeu. Scopul meu nu este să fac cutii şi să le fac repede, ca să fac multe şi să fiu mereu neliniştit. Aceasta este o stare demonică. Nu pentru aceasta am venit în mănăstire; am venit ca să ne sfinţim şi să sfinţim ceea ce facem. Aceasta este pricina pentru care uneori te simţi ca o funcţionară zeloasă în îndatoririle tale, pentru că atunci când alergi să-ţi pui în rânduială treburile, uiţi să-L iei şi pe Hristos cu tine. În schimb, dacă porneşti cu rugăciunea, te vei simţi ca o slujitoare a lui Hristos. De aceea, bagă şi rugăciunea în lucrul tău. ca să vă sfinţiţi şi tu, şi lucrul tău. Ştii cum binecuvântează atunci Dumnezeu, şi câte bunătăți şi binecuvântări trimite?
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. 1: Cu durere și dragoste pentru omul contemporan)
Noapte cu pace tuturor!
Dust77 ~ CEK
