{ Blog 365...day 144 }

Provocare adusă în blogosferă de către Sandra -

Diary of a stay a home mum

Hristos a înviat! Bine v-am regăsit!

Singurătatea... Nu este o boală, așa cum nici însoțirea cu persoana nepotrivită nu este o izbăvire. Singurătatea nu este durere, când o alegi tu, însă doare tare, când te alege ea.

Cred că putem scrie despre singurătate pagini întregi... 

Fiecare om este unic și poate vedea singurătatea ca pe o povară sau dimpotrivă... poate să își dorească singurătatea, în funcție de treapta duhovnicească pe care se află, de cât de bogată este lumea lui interioară.

Se știe că revelațiile se primesc doar în singurătate. Atunci cînd Moise a trebuit să vorbească cu Dumnezeu, el s-a suit în munte, înstrăinându-se de comunitate.

Pe de altă parte, știm că nimeni nu se mântuieşte singur, nici credinciosul, nici preotul, nici monahul. Toţi ne mântuim în comunitate, în Biserica lui Hristos şi fiecare este răspunzător pentru celălalt.

Unii oameni, se simt singuri chiar aflându-se în mulțime. Pentru că prezența multora în preajma ta nu-ți garantează bucuria comuniunii. Iar singurătatea nu ține de lipsa oamenilor de lângă tine.

Un om care nu-L are pe Dumnezeu se simte părăsit, în singurătate, înspăimântat. Dar un om care-L are pe Dumnezeu niciodată nu este singur. Singurătatea nu-l omoară, ci dimpotrivă, se simte fericit în singurătate, unde poate să se gândească mai profund la Tatăl nostru Ceresc și unde se poate ruga mai liniștit.

Însă, așa cum și oamenii sunt diferiți și se raportează în mod particular la singurătate și singurătatea e de mai multe feluri. Să ne imaginăm cum se simte un copil orfan ori unul marginalizat, să ne gândim cât de greu trebuie să le fie vârstnicilor singuri, mai ales în preajma sărbătorilor, sau acum, la sosirea verii când mulți dintre oameni își fac planuri de vacanță și se tem să nu-și piardă bagajele prin aeroporturi, în timp ce acești bătrânei singuri nici măcar nu-și mai fac un bagaj. Pentru că nu mai au pentru ce să și-l facă, pentru că vacanțele când ești singur nu-și mai au rostul lor.

Mai tristă e însă singurătatea în doi, în care nu mai trăiești prin ochii celui de lângă tine care, oricum, nu te mai vede. Singurătatea în doi este mult mai chinuitoare.

Poți trăi lângă cineva, fără să ai de fapt un om alături, fără să-ți arate că îi pasă de tine.

Când știi că ești singur, te obișnuiești cumva cu asta pentru că știi că nu este nimeni acolo, cu tine.

Dar atunci când ai lângă tine un om, pe care-l vezi cu ochii tăi dar care te face să te simți singur, nedorit și neiubit, care nu are nici cea mai mică bucurie să te îmbrățișeze, ba chiar nu-i face nicio plăcere să te privească atunci când îi vorbești, de abia atunci doare cumplit.

Una pe zi...

Strălucire şi măreţie este lucrarea Lui...

Amazing Aquamarine!
Location: Shigar Valley, Pakistan
Credits: Saphira Minerals

Gândul zilei...

"Mai este o singurătate. Spațială, dar nu sufletească: Mama care are copiii departe. Ea e plină de dor față de ei, are mulțumirea că a avut grijă de ei, că și-a arătat toată mila față de ei, tot ajutorul. Simte că acolo unde sunt au o recunoștință nemăsurată față de ea, asta-i dă o mulțumire.
Deși spațial este singură, totuși ea nu e singură spiritual. Trăiește oarecum împreună cu ei. Dorul îi leagă pe oameni. Dorul copiilor față de mamă, dorul mamei față de copii. Prietenia dintre oameni, iarăși chiar dacă sunt despărțiți spațial, dacă și-au făcut unul altuia diferite fapte prin care s-au ajutat, este o legătură care atenuează singurătatea. Deci sunt singurătăți aparente și singurătăți reale, triste, adânci.
Cred că cea mai mare singurătate este cea a oamenilor care nu au avut nicio atenție față de alții și n-au făcut niciun bine. Cred că asta va fi singurătatea iadului care începe aici și ajunge la culme acolo."
(Părintele Dumitru Stăniloae)

Să aveți o după amiază binecuvântată!