{ Blog 365...day 89 }

Provocare adusă în blogosferă de către Sandra -

Diary of a stay a home mum

Doamne ajută la ceas de seară! Bine v-am regăsit!

Sursa: Pinterest

Când eram mică, aveam o văcuță bălțată. Cireșica. O iubeam și mă iubea. O mângâiam și ea mă privea cu ochii ei mari și blânzi. Dar, mai presus de toate, mă înțelegea. Da, vă rog să nu râdeți. A existat o vreme, când numai ea mă înțelegea. Pentru că suferea de aceeași boală ca și mine. Vitiligo. Dar pe vremea aceea, la 4-5 ani nu cred că știam denumirea asta sofisticată. Știam numai că Cireșica avea pete pe piele ca și mine. Îi povesteam cât de mult sufăr, cât de greu e să stau cu săptămânile prin spitale, să iau tratamenul, să țin regimul alimentar, dar mai presus de toate cât de greu îmi este să se uite lumea la mine în felul acela. De cele mai multe ori o întrebau pe mama mea, dar uneori mă întrebau și pe mine.

Cel mai greu a fost odată la mare, când m-am dus la baie, după ce am ieșit din piscină și acolo o mamă m-a luat la rost: "Ce cauți în piscină? Nu știi că nu ai voie? Dacă ne îmbolnăvim și noi de la tine?"

Pe măsură ce am crescut, am învățat să mă camuflez. Purtam întotdeauna ciorapi groși, opaci, chiar și în plină vară, bluze cu mânecă lungă și helănci cu gulerul înalt, până sub bărbie. Îmi amintesc că la liceu puneam două sau trei dresuri unul peste altul, pentru că nu se găseau cu 40den ca acum. Uneori, când se rupeau puneam de care aveam, de diferite culori și prin suprapunere, gri peste bej sau negru, ieșeau niște nuanțe foarte interesante, de mă întrebau colegele unde am găsit astfel de ciorapi.

În fine, revin la Cireșica. A murit săraca. Și nu din cauza bolii de piele de care suferea. Ci dintr-un accident. A călcat cu unul din picioare într-un puț părăsit, pe câmp și și-a rupt piciorul. Ai mei au chemat medicul veterinar dar nu s-a mai putut face nimic. Au luat-o cu o mașină mare și au dus-o la abator.

Vă imaginați ce jale mare? Nu, nu mă refer la suferința mea de copil. Ci la tragedia care se petrecuse pentru întreaga familie. Cireșica ne dădea câte o găleată plină de lapte din care mama și mamaia pregăteau brânză, lapte bătut în putinei (strângeau frumos și untul rezultat), fierbeau lapte și ne dădeau să-l bem ca atare sau îl pregăteau în zeci de feluri: cu orez, cu fidea, cu ou bătut când ne durea gâtul sau sub forma de șarlotă cu cacao și nuci, desertul preferat al copilărie mele.

Cândva, mai târziu, au cumpărat o altă văcuță, care ne dădea și ea lapte din belșug, dar nu se putea compara cu Cireșica mea.

Una pe zi...

Strălucire şi măreţie este lucrarea Lui...

Wonderful Roselite in HighRes. FOV:4mm vertical.
Photo Copyright - Tóth Laszlo

Gândul zilei...

„Să cinstim aceste meleaguri prin muncă, cu dăruire și să nu ne rușinăm niciodată de agricultură sau de pământ, să le considerăm talpa țării, căci însuși numele de țară vine de la țarină și poartă în el existența și trăirea tuturor, de ieri, de azi, de mâine și de poimâine, deci poartă în el VEȘNICIA.“

(Tudor Arghezi)

Vă îmbrățișez cu drag și vă doresc o seară binecuvântată!