{ Blog 365...day 109 }

Provocare adusă în blogosferă de către Sandra -

Diary of a stay a home mum

Hristos a înviat! Bine v-am regăsit!

Iubirea alină sufletele celor care o primesc, dar mai ales pe ale celor care o dăruiesc. Și de cele mai multe ori nu se mai știe cine oferă și cine primește.

Vi s-a întâmplat să vreți să dăruiți și să fiți copleșiți? Să vrei să dăruiești un zâmbet, un ce mai faci?, cum e cu singurătatea, cu bătrânețea? și să rămâi mut de uimire?

Omul acela îți deschide ușa, te primește în casa lui, te așteaptă cu masa pusă, cu tot ce are el mai de preț, își deschide inima și îți povestește durerea lui, necazul lui... Ascultându-l, te simți mic, neputincios, ai vrea să mângâi, să alini, să vindeci și te trezești că tu ești cel mângâiat. Câtă vreme tu îți cauți cuvintele, te pomenești în prag încărcat de daruri pe care nu ai puterea să le refuzi.

“Dăruind lumina pe care nu o ai, o vei dobândi şi tu”.
(Nicolae Steinhardt)

Una pe zi...

Strălucire şi măreţie este lucrarea Lui...

Gândul zilei...

Trebăluind de zor prin bucătărie, mi-am amintit, pur și simplu, de o femeie pe care am cunoscut-o în copilărie... Era tare bătrână și locuia singură într-o casă mică și prăpădită, pe care aveai senzația că doar un simplu vânt ar putea să o facă una cu pământul. Și cu toate că era foarte săracă, mi-o amintesc dăruind mereu câte ceva.
Cred că prima oară când am primit ceva de la ea, a fost o mânuță de vișine dintr-un pom pricăjit care îi rezema gardul din fața casei. Iar într-o zi mi-a dăruit un buchet de dalii.
Pentru că ea nu certa niciodată copiii care se jucau și făceau gălăgie în fața casei ei, ne adunam adesea câțiva copii și ne jucam în voie pe petecul ei de pământ dinspre stradă, împrejmuit de un gard viu, de fapt de niște tufe neîngrijite, dar care nouă ne ofereau adăpost de privirile curioase ale trecătorilor.
Îmi amintesc că într-o zi de Paște, femeia ne-a adus fiecărui copil câte un ou roșu și câte o bucățică mică de cozonac. Tăiase două felii de cozonac în câte patru bucățele, ca să avem fiecare... Atât a avut, draga de ea. Probabil îl căpătase și ea de pe la biserică.
Și cu toate că avea atât de puțin, vecinii ei îi băteau mereu la poartă să-i ceară leuștean parfumat din tufele ei generoase. Sau niște crenguțe de vișin să le pună la murături... Sau să-i lase să adune prunele din pomii ei bătrâni, ca să făcă ei gemuri și țuică. Dar nimeni nu-i bătea la poartă să-i ducă și ei ceva. Cu toții știau că nu mai are pe nimeni pe lume și că este amărâtă, dar nimeni nu s-a gândit și la sufletul ei, la nevoile ei, la faptul că era mereu singură, chiar și de Paște, de Crăciun, de revelion, de ziua ei de naștere... Cine știe de când nu mai auzise un „La mulți ani!”, un „Hristos a Înviat” sau măcar un “Ce mai faci, tanti Gherghina?”
Cu toate că era bătrână și foarte aplecată de spate, o mână de om care ar fi încăput în îmbrățișarea unui copil, ea avea mereu flori în curte. Narcise, lalele, trandafiri, regina nopții și mai ales dalii. Le ducea la mormintele celor dragi ai ei, iar dacă cineva se uita peste gardul ei și-i lăuda florile, rupea de grabă vreo cinci fire și i le dăruia bucuroasă.
Și așa am învățat eu, încă din fragedă pruncie, că nu există om care să nu poată dărui ceva. Că de multe ori, oamenii care au cel mai puțin, dăruiesc cel mai mult. Și de atunci, mai ales de sărbători, mă gândesc că undeva, într-un colț de lume, există un suflet singur, căruia doar nelipsitul calendar atârnat pe perete și mersul regulat la biserică îi mai amintește că sunt sărbători... Și că tare s-ar bucura de vizita unui alt suflet, de o felie de cozonac, de un “Hristos a Înviat”...
(Irina Binder)

Noapte cu pace tuturor!