O viață de tărancă - Marghioliţa Huzum

Am ales această carte pentru Clubul de carte, luna aprilie.

Marghioliţa Huzum, o ţărancă înzestrată de Dumnezeu cu darul povestirii, în limbajul specific omului simplu de la țară, îşi scrie memoriile la 80 de ani, îndemnată de către IPS Calinic Argeșeanul, căruia îi răspunde:

- O să m-apuc de scris de cum ajung acasă! Că mă gândisem și eu, dar mi-am zis că-s prea bătrână și n-ar mai avea niciun rost!

Am scris o parte din câte le-am trăit, bune şi rele, cu gândul că mâine voi pleca în lumia cialaltă, acolo unde mă va trimite Dumnezeu. De multe ori m-am temut că nu voi mai apuca să termin de scris aieste caiete. M-am rugat Măicuţei Domnului şi numai în ea mi-am pus tot timpul nădejdia...Şi m-am rugat ei ca o ţărancă simplă, cu credinţă, ca să-mi ierte păcatele şi să mi le ştiargă cu lacrimile ei sfinte.

Marghiolița Huzum se naște în 1931, pe meleaguri vasluiene, în satul Copăceana din apropierea Prutului. Născută într-o familie numeroasă de țărani înstăriți, Marghiolița urmează cursurile școlii din sat, lucrând, în același timp în gospodăria familiei. 

Din clasa a șaptea este nevoită să renunțe la școală și rămâne în satul natal, unde se va căsători și își va întemeia propria familie. Astăzi, după ani în care a trecut prin război, prin durerea ruperii de Basarabia, prin colectivizare și greutățile vieții de familie, locuiește în casa construită chiar de mâinile ei în satul natal. 

Sursa: Ziarul Lumina

“După ce pleacă, mă urc pe scara şi văd podul măturat. Nu mai era nici grămada de fasole. Atunci nu mai ştiu de frică! Putiau să-mi ia capul, ca la Sfântul Ioan Botezătorul, ori pielea, ca la Brâncoveni! ... Numai hoţul aista, care era activist, stătia aşa şi privia ce tablou era... Mi-ar fi luat viaţa, dar nu putia. Şi aştepta, poate mă voi lua de partid. Dar eu ştiam ce vorbiam. Luam pe toţi sfinşii care muriseră în chinuri grele şi-i strigam să-mi vină în ajutor.”

Trece prin nenumărate încercări. Mai întâi îi moare soțul, iar ea mărturisește:

După moartia omului meu, nu mi s-au mai uscat ochii, nimic nu a mai fost ca înainte pentru mine!

Iar atunci când și feciorul Mitică se mută în lumea celor drepți, spune: 

Am plâns ani la rândul și încă mai plâng. Au curs lacrimi din ochi câtă apă în fântână! Despre aist pahar amar nu pot scrie mai multe, că nu mai știu de mine când îmi amintesc de băietul mort. Că din patru am rămas cu trei!

Cu toate acestea, nu își pierde credința: 

Acum, la anii mei, privesc în urmă și-I mulțumesc lui Dumnezeu că ne-a păzit de atâtea nenorociri, că ne-a ferit de moarte năprasnică de multe ori în viață. Numai mâna Lui a fost peste noi și ne-a ocrotit de primejdii...

Ce m-a uimit pe mine de-a lungul întregii povestiri este tocmai credința ei și nădejdea mântuitoare:

Așa am trăit! Dumnezeu să mă ierte pentru păcatele făcute cu aieste mâini cu care scriu acum!