Vorbește-mi, să audă tot pământul - Christina Theodotou

Am ales această carte pentru Clubul de carte, luna ianuarie - provocare lansata de către Maya.
Este o carte pe care o recomand din toată inima, celor care cred în Dumnezeu, dar și celor care sunt în căutări...

„Durerea prin care treci acum nu-i decât urma primei sfâșieri pe care a suferit-o omul atunci când s-a despărțit de Făcătorul și Părintele său. Rădăcina a toată durerea omenească acolo este, în prima despărțire. Avem cu toții nostalgia legăturii paradisiace, a unirii desăvârșite, de aceea ne doare, de aceea suferim… Sunt multe astfel de urme în viața noastră, și durerea este întotdeauna mare. Vindecarea vine numai atunci când tămăduim acea primă sfâșiere.”

(din: Christina Theodótou, Vorbește‑mi, să audă tot pământul, Editura Sophia, 2018)

Când „stai pe marginea prăpastiei deznădejdii și când vezi că nu o mai poți răbda, trage-te înapoi un pic și ia o ceașcă de ceai”. Aflându-se înlauntrul confuziei acestei lumi și în durerea propriilor patimi, personajele din această carte se vor așeza să bea multe cești de ceai pe marginea prăpastiei, pentru a-și putea păstra mintea în Lumină. 

Ea există, și el, de asemenea – povestea chiar s‑a întâmplat, cândva, în Ciprul anilor ’90.  După această poveste s-a făcut un film, Vorbeste‑mi, de către scenaristul, actorul si regizorul cipriot Iorgos Tsiakkas, cunoscând un succes remarcabil în Cipru și în Grecia. 

Scenariul a fost scris sub povățuirea și atenta veghere a starețului Gavriil Cipriotul, supranumit și „Starețul dragostei” – care însa, desigur, nu a văzut niciodată filmul. 

De altfel, se pare că starețul Gavriil a schimbat la 180 de grade viața scenaristului Iorgos Tsiakkas și a soției sale, Christina Pavlidou, interpreta rolului principal, făcând din acești tineri actori îndrăgostiți și visători niște adevărați mărturisitori ai lui Hristos în mediul actoricesc – un Romeo și o Julieta a căror dragoste a rămas vie și după douăzeci și cinci de ani...

Povestea este una obișnuită: o tânără fată se îndrăgostește de un tânăr. Amândoi sunt firi introvertite din pricina rănilor adânci pe care le poartă, nu reușesc să-și asume relația și responsabilitatea, atunci când fata rămâne însărcinată. Ba mai mult, el o pune să aleagă între el și copil... Inițial, fata refuză avortul, dar, convinsă de șantajul emoțional al bărbatului („ori eu, ori copilul”), cedează resemnată.

Cu câteva clipe înainte de uciderea pruncului în pântece, intervine o stareță – singura din toată povestea asta care știe ce este dragostea și cum se ajunge la ea. Cu o infinită discreție și răbdare, ea va aduce lumină în inimile întunecate ale celor doi, va descurca încrengătura de egoisme ce sufocau dragostea și va călăuzi totul către un happy end în care, nici nu se putea altfel, cei doi se vor căsători și vor trăi fericiți până la adânci bătrâneți…

Toate cuvintele și povățuirile duhovnicești din roman sunt autentice și îi aparțin starețului Gavriil, iar în personajul stareței harismatice este întruchipat tot el, după cum destăinuie scenaristul.

Ulterior, eroina principală evoluează interior duhovnicește și dintr-un om fragil și ascuns în spatele zidurilor propriului ego, iese din sine, iese în întâmpinarea adevăratei dragoste, se eliberează de propriile-i dileme și temeri, înfățișându-se înaintea lui Dumnezeu și înaintea morții ca un alt Iov. Și atunci primește totul înapoi.

Există momente în care Dumnezeu Își dă mâna cu omul, pentru că omul hotărăște să iasă din cercul vicios al propriului sine, cu toată încărcătura lui, și să se deschidă lui Dumnezeu, în a Cărui dragoste nu mai există tragic, nu mai există predestinări, nu mai există pierderi iremediabile, ci totul dobândește sens.

Romanul, o adevărată Cântare a Cântărilor rescrisă pentru omul contemporan, se desfășoară pe două planuri: cel omenesc, erotic, al ei, care parcurge un drum prea lung și prea dureros spre a-l găsi și a se nunti cu el, și cel mistic, al sufletului care, la fel, parcurge un drum lung și dureros spre a-L găsi pe El, pe Iubitul desăvârșit și pururea iubitor, cu Care nunta nu se sfârşeşte niciodată. Titlul însuși este un strigăt după celălalt – strigătul lui Adam după Cel preaiubit al său din Tânguirea Sfântului Siluan –, dar mai cu seamă este strigătul lui Dumnezeu după Adam, pe care Domnul îl îndeamnă să-I vorbească, să I se destăinuie, să-I cânte ca „să audă tot pământul” dragostea și dorul lui pentru El. Este strigătul prin care cel preaiubit, Adam, este chemat să iasă din ascundere, este provocat să răspundă, ca astfel dragostea să se facă auzită pretutindeni.

La vita e sfida, descoperă la un moment dat eroina scris pe un zid, viața e chemare, e provocare la dragoste – o dragoste atât de plină de durere adesea, că îți umple tot sufletul de răni. Dar mai cu seamă e o chemare la dragostea care depășește cercul strâmt al celor doi sau trei sau câțiva, puțini; o dragoste atât de cuprinzătoare, încât îmbrățișează întregul neam al lui Adam.

E dragostea ce, cu multă sudoare și migală, făurește din inima noastră de piatră o minunată cămară de nuntă cu Mirele.
(Tatiana Petrache)